Raniţa cu amintiri

La Liceul militar, am ajuns... cu trenul

- partea I -

Când cei de la Comisariatul militar din Galaţi mi-au comunicat că, din punctul lor de vedere, sunt ca şi... admis la Liceul militar, am zis că l-am apucat pe Dumnezeu de picior. Sau că am prins ultimul tren. În orice caz, aceasta era ultima şansă pentru mine de a nu ajunge învăţător sau, mai bine zis, de a nu ajunge...un nimeni.

După primul an de Liceu pedagogic, unde ajunsesem fără voia mea, dar cu voia părinţilor, mai încercasem lozul cu Liceul militar. A ieşit „mai trage o dată”, pentru că, la vizita medicală făcută la Galaţi, medicul oftalmolog care, din întâmplare, era soţul dirigintei mele, mi-a pus un diagnostic pe care eu nu prea l-am înţeles atunci: discromatopsie. Fiindcă eram elevul preferat al soţiei sale, profesoară de limba română, materie la care eu excelam, s-a îndurat şi a scris în fişa medicală cuvântul apt, sinonim pentru mine cu „Sesam, deschide-te!” Uşa nu s-a deschis însă, pentru că, la Liceul militar, medicul care s-a uitat... în ochii mei nici măcar nu o cunoştea pe fosta mea dirigintă şi nici pe soţul acesteia, despre care a spus că este incompetent, pentru că nu a fost în stare să descopere o asemenea deficienţă, după o simplă examinare, care era o... floare la ureche în privinţa ochilor mei. Treaba este că, după ce luasem note foarte bune la probele pe care le susţinusem, am fost declarat... respins.

După mai multe peripeţii, pe care am să vi le povestesc într-un alt episod, iată-mă din nou la Liceul militar din Câmpulung Moldovenesc! Cu emoţii duble de această dată. În primul rând pentru că discromatopsia mi se citea... pe ochi şi, în al doilea rând, şi cel mai important, pentru liceele militare nu se mai recrutau elevi de la liceele pedagogice, iar eu îi păcălisem pe cei de la Comisariat, atunci când am completat fişa de înscriere. Cum? Foarte simplu! Înainte de reorganizarea administrativă pe judeţe, Liceul pedagogic (noua denumire a acestuia) se chema „Şcoala medie nr. 7”. În bălmăjeala de atunci, credeţi că mai ştia cineva că Liceul pedagogic nu e totuna cu Liceul nr. 7? Nu ştia. Tocmai pe asta m-am bazat, şi l-am sfătuit şi pe colegul meu Spînu George să facă la fel, atunci când am trecut în fişă, la rubrica „Instituţia de învăţământ din care provine elevul”, nimic altceva decât... Liceul nr. 7. La Comisariat nu şi-a făcut nimeni probleme. Cred că şi pe atunci se muncea cu la fel de mult spirit de răspundere cum se munceşte şi acum. De fapt, mie prea puţin îmi păsa. Când a venit vremea examenului, m-am urcat în tren şi... direcţia Câmpulung Moldovenesc.

Norocul meu a fost că era mare nevoie de cadre în Armată, nu ca acum, şi se înfiinţa încă un batalion de elevi la Câmpulung Moldovenesc. Bănuiesc că şi la celelalte licee militare situaţia era aceeaşi în acea perioadă. Cum terminasem anul trei la Liceul pedagogic, normal că am susţinut probele pentru anul patru. Pe care, şi de data asta, le-am trecut. Până să ajung la croitor să-mi ia măsurile pentru ţinuta pe care urma să o îmbrac în toamnă, mai aveam de trecut un hop. Dar ce hop! O prăpastie, nu alta – vizita medicală. De la Galaţi scăpasem, graţie aceluiaşi doctor, soţul doamnei Răchiţeanu. Pot să le dau numele acum pentru că, acolo unde sunt ei acum, nimeni nu la mai poate face niciun rău pentru binele pe care mi l-au făcut. Vera, asistenta medicală, m-a văzut cam emoţionat şi m-a întrebat, afectuoasă, ce am de tremur aşa, că doar sunt „băiat mare”. I-am explicat, cum m-am priceput eu mai bine, că văd negru înaintea ochilor, pentru că mă cam încurc în culori. Mi-a zis să stau liniştit, că o să rezolve ia totul. Şi chiar a rezolvat. Când mi-a venit rîndul la examenul olfactiv, în loc să-mi pună în faţă cartea cu planşele Ishihara, setul de 24 sau de 38, Dumnezeu ştie, a scos din buzunarul halatului un cănăfior multicolor şi a început să mă întrebe: „Asta ce culoare este? Dar asta? Dar asta...?” Pe toate le-am nimerit. Din prima...

Trecusem testul medical, trecusem şi pe la croitor. Deja mă vedeam elev în ultimul an la Liceul militar, când, din senin, s-a abătut furtuna. Eram în dormitor, cu ceilalţi „admişi”, şi aşteptam să fim chemaţi pe platou pentru a ni se înmâna documentele de transport. Parcă văd şi acum cum s-a deschis uşa dormitorului şi cineva a anunţat: ”Elevii Bâtcă şi Spînu să meargă la cancelarie, la tovarăşul maior!” Dacă nu ar fi fost tavanul dormitorului, aş fi zis că s-a prăvălit cerul peste mine. „Gata, Georgică! Ne-au prins!” Atât am apucat să-i spun colegului meu, în timp ce mergeam spre cancelarie, precum vitele spre abator. Şi nu mă înşelasem. Cum am intrat în cancelarie, comandantul batalionului ce urma să se infiinţeze, maiorul, pe atunci, Marinescu Theodor, ne-a şi luat în primire. „Cum, mama dracului, aţi ajuns voi aici, măi, neisprăviţilor?” Eu, care eram recunoscut printre colegi şi profesori pentru replicile mele „spontane”, nu am de lucru şi-i răspund: „Cu trenul, tovarăşe maior.” Atât i-a trebuit, ca să se dezlănţuie! Cei care au urmat cursurile Liceului militar la Câmpulung Moldovenesc în acea perioadă sau, mai târziu, pe cele ale Academiei Militare, unde a fost lector, ştiu ce vocabular „colorat” avea. După ce a înşirat, în ordine alfabetică, toţi sfinţii din calendar, apoi i-a reluat în ordine inversă, cu trimitere la rudele noastre apropiate, dar, mai ales, la mame, s-a mai potolit. „Voi ştiaţi că elevii din liceele pedagogice nu sunt selecţionaţi pentru liccele militare?” De data asta, am răspuns scurt, la obiect. „Nu ştiam, tovarăşe maior.” Ştiam eu, dar ce era să zic!

După ce ne-a mai pus câteva întrebări şi s-a mai uitat încă o dată peste foile noastre matricole pe care le avea pe birou, ne-a spus-o verde-n faţă că ne-am plimbat degeaba până la Câmpulung Moldovenesc, pe banii statului, neavând nicio şansă să rămânem în Liceul militar. Eu, care ştiam că, chiar dacă o să mă reîntorc la liceul pedagogic, nu înseamnă că o să-l şi tremin, am tot insistat, până când am văzut că se mai înmoaie. A pus mâna pe telefon şi, de faţă cu noi, a sunat la Inspectoratul şcolar judeţean Suceava, prezentând situaţia noastră. Spre regretul nostru şi, pot spune că şi al maiorului Marinescu, răspunsul nu ne-a fost favorabil. „Dacă vă primesc în clasa a XII-a, voi rămâneţi repetenţi. Aşa mi-au spus cei de la Inspectorat, pentru că liceele pedagogice au profil uman, iar cele militare au profil real”, ne-a mai spus, înainte de a ne da de înţeles că mai mult de atât nu poate face pentru noi. Cum îl „mirosisem” că nu este chiar aşa de rău, cum vrea să dea de înţeles, nu am ce face şi-l întreb: „Tovarăşe maior, nu se poate în clasa a XII-a, dar în clasa a XI-a se poate?” Şi-a dus mâna la ceafă, scărpinându-se încet, apoi, privindu-mă fix în ochi, mi-a zis: „Ştiu eu ce să zic, mă, băiatule? Se poate, dar e vorba de un an din viaţa voastră...” Cu mâna pe clanţă, aruncându-i o privire de milog, i-am zis: „Nu contează, tovarăşe maior!.Eu, şi aşa, am mai pierdut unul!” Lui George i-a făcut semn să plece, iar pe mine m-a invitat să iau loc pe scaun şi să-i spun cum stă treaba cu acel an pe care l-am pierdut.

Despre ce i-am povestit, dar, mai ales, despre ce nu i-am povestit maiorului Marinescu, citiţi în episodul următor - „Am făcut anul trei... în trei ani”.

Colonel (r.) Ilie Bâtcă